Nimeni din familiile noastre nu s-a bucurat de un adaos atât de timpuriu. Anna a aflat că așteptăm un copil când a împlinit 17 ani, iar faptul de a deveni mamă și tată la acea vârstă a fost înfricoșător pentru noi. Mama mea era prea pioasă ca să se decidă să facă avort, dar am vorbit timp de nouă luni despre posibilitatea de a renunța oricum la copil în maternitate. Nu conta dacă părinții noștri erau de acord sau nu, pentru că era vorba de viața noastră și de viitorul nostru.
Am continuat să ne întâlnim în tot acest timp și ne-am iubit foarte mult și, cumva, cu timpul, chiar a început să-mi placă să am grijă de o fată însărcinată, să-i ating burta rotundă și să vorbesc cu copilul. Mi-a părut rău pentru Anna în timpul nașterii, aproape că am leșinat și eu acolo, dar acest calvar nu a făcut decât să ne apropie mai mult. Așa cum aveam de gând, am scris o renunțare imediat după, dar la început asistentele au încercat să ne facă să ne răzgândim. Pentru a ne ajuta să ne gândim mai bine, au lăsat fetița nou-născută în camera noastră. Am privit-o pe Anna cum o atingea stângaci, cum o alăpta, iar inima mea era sfâșiată de nedreptate.
Cum se putea, noi trecusem prin atâtea, Anna trecuse prin atâtea, iar acum urma să dăm micul miracol altcuiva?
Noroc că ea a fost prima care a cedat și m-a întrebat dacă vreau să iau copilul. Mi-a fost teamă să întreb, gândindu-mă că nu avea cum să fie de acord să ia pe cineva și să fim o familie adevărată. Fiica noastră a fost motivul nostru bun pentru a juca o nuntă în următoarele șase luni și pentru a ne reconsidera perspectiva asupra vieții. Amândoi trăim acum nu numai pentru noi înșine, ci și pentru copil, iar acest lucru ne-a făcut să fim și mai apropiați decât eram înainte.