Am crescut într-o familie numeroasă: doi băieți, două fete. Eu sunt primul născut al familiei noastre. Nu-mi amintesc bine copilăria, dar nu am avut niciodată o casă proprie, am locuit în casa bunicii mele materne, iar tatăl meu a visat mereu să își construiască propria casă. Dar pe atunci nu aveam timp să construim case, trebuia să muncim pentru a ne hrăni familia înfometată. Acum suntem cu toții adulți, eu și fratele meu suntem căsătoriți și locuim în satul nostru, sora mea mai mare s-a căsătorit cu un străin și s-a mutat să locuiască cu el, iar sora mea mai mică are deja un soț și un copil.
Când întreaga familie s-a adunat în casa părinților mei, tatăl meu s-a uitat la noi și a spus. – “Uau, suntem atât de mulți, nu este suficient loc, dacă am avea o casă imensă, am putea încăpea cu toții acolo. Când tatăl meu s-a pensionat și a avut timp liber, a decis să își îndeplinească visul pe care îl avea de mult timp. Eu, fratele meu, cumnatul meu și cu mine l-am ajutat, a fost greu, dar am încercat de dragul tatălui meu. Din păcate, tatăl meu nu a trăit niciodată să se bucure de roadele dulci ale unei munci îndelungate.
Adesea îl întrebam în glumă pe tatăl meu cine va primi rezultatul muncii comune, pentru că eram atât de mulți. Tatăl meu zâmbea și ne spunea: -Casa va ajunge la cel care are cea mai mare nevoie de ea. Au trecut mulți ani din acea zi, sunt deja bunic. Mama mea a murit de mult. Iar casa noastră este încă goală. Fiecare are colțul lui, apartamentul lui, familia lui, copiii lui. Iar în suflet rămân doar amintirile și căldura. -Voi construi o casă și mă voi distra aici cu familia mea în fiecare zi!