Max nu a fost deosebit de ofensat când a aflat că bunicul îmi lăsase moștenire apartamentul său cu două camere. Avea doar șaisprezece ani pe atunci, era prea tânăr ca să se gândească la mutare și, în plus, nu-i plăcea locația apartamentului bunicului și revendica proprietatea părinților săi. Eu aș fi fost de acord – puteam avea apartamentul bunicului meu, iar el putea locui în viitor în cel al părinților săi. Numai că imediat ce fratele meu a împlinit 17 ani, mama și tata au început să încerce să mă convingă să vând apartamentul.
La început, nu am înțeles motivația. Știau că începusem deja reparațiile și că investisem o mulțime de bani din economiile mele în achiziționarea de materiale. Ei nu vor să locuiască ei înșiși în apartament. Atunci de ce să vândă?
Am bănuit că din cauza lui Max. Se va gândi la ceva. Poate că trebuie să meargă la școală, sau poate că s-a răzgândit în privința apartamentului și acum vrea să scoată ceva din casa bunicului.
– Ai putea să cumperi ceva mai mic în schimb. De ce ai nevoie de două camere acum? – a motivat tata.
– Și apoi ce-o să fac, o să vând din nou și o să încerc să o întind la două camere? Am o prietenă, avem nevoie de încă o cameră, – am răspuns eu.
Apoi, după tata, mama a început să facă aluzie. A spus că am putea să vindem și să punem banii la depozit pentru a exagera capitalul.
Nu înțelegeam despre ce se plimbau, până când m-a sunat chiar Max și mi-a spus să nu mă gândesc să vând apartamentul. Mama și tata au intrat în datorii pentru că au cumpărat o mașină, pe care tata a distrus-o în prima săptămână. Acum vor fie să o repare, fie să cumpere una nouă, pentru că nu au avut timp să încheie încă asigurarea, iar pe mine încearcă să mă păcălească astfel de bani. Dacă îmi cumpăr o garsonieră, voi avea bani în plus și ei pot “împrumuta” suma de care au nevoie.
Nu aș vrea să vând apartamentul, dar cuvintele fratelui meu mi-au confirmat încă o dată că nu ar trebui să-i ascult pe mama și pe tata. Sunt oameni buni, dar sunt atât de vicleni încât mă înșală cu banii.