La bătrânețe, singurul meu succesor și rudă era nepoata mea. Ea era deja o fată matură, absolvise facultatea și se întâlnea cu un tânăr. A fost o vreme când îmi povestea totul, mă vizita des, dar după ce s-a mutat cu un tânăr, a uitat de mine.
În ultimele luni mi-a răspuns tot mai rar la telefon, pe lângă toate celelalte, este în permanență ocupată și nu are timp să vină să mă vadă. Chiar și atunci când m-am îmbolnăvit foarte tare și nu am putut ieși din casă pentru a lua medicamente, nepoata mea mi-a spus doar să beau ceai și “să fiu puternică”. A fost bine că vecina mea de la parter a mers la farmacie și la supermarket pentru mine. Ea a fost cea care a gătit pentru mine și a făcut curățenie în apartament cât timp am fost bolnavă. Și ceilalți vecini m-au verificat. Așa că se pare că străinilor le-a păsat de mine mai mult decât familiei.
Nici eu nu sunt bogată, trăiesc modest, din pensie, iar singurul lucru pe care puteam să i-l ofer nepoatei mele era un apartament. Dar acum mă gândesc din ce în ce mai des: ar trebui să o fac?
Nu mai comunicăm de ceva timp, am devenit practic niște străini. Ea are viața ei și nu prea o interesează pe a mea. Deci trebuie să-i las apartamentul meu moștenire? Nu că aș avea alți pretendenți, dar uneori mă gândesc că altcineva ar avea mai multă nevoie de el.