Exista un bătrân dependent de muncă care locuia în centrul satului. Părea să fie ocupat de dimineața până seara cu grădinile sale de legume, cu construcțiile, cu un fel de comercializare și cu animalele. Toată lumea știa că era destul de singur, fără soție și fără copii. Și, nu mai este nevoie să spunem, uneori oamenii discutau între ei unde vor merge animalele bătrânului, unde va merge coliba după moartea lui. Vecinii sperau în zadar să ia ceva pentru ei înșiși, la fel cum în zadar credeau că bunicul singuratic și-a lăsat moștenire economiile financiare în scopuri caritabile.
Cu puțin timp înainte de a împlini optzeci de ani de viață, el s-a stins. Când a venit vorba de testament și de pregătirile pentru înmormântare, a apărut avocatul de sex masculin cu care bătrânul redacta testamentul. Bătrânul s-a gândit la ceva de neconceput – să sacrifice animalele și să le vândă ambalatorilor de carne, făcând bani pentru a acoperi înmormântarea, să lase coliba neatinsă și să-și pună bunurile, precum economiile pentru pensie și banii pe care îi economisise ani de zile, în sicriu, ca un fel de faraon.
Avocatul a fost inflexibil – dorințele clientului sunt lege pentru el. Dar de ce a povestit asta întregului sat? Nici măcar la o zi după înmormântare, și într-un mormânt proaspăt s-au grăbit “jefuitorii de morminte”. Oamenii nu se tem de nimic dacă este vorba de bani, mai ales de banii altora.
Nu știu exact cine și cum au fost vecinii și cum, dar au umblat peste tot, și în casa defunctului, și cu greu a reușit să ia ceva cu el pe lumea cealaltă cu astfel de vecini. Mai bine ar fi lăsat moștenire la vreun orfelinat…