Prietenul meu Adam obișnuia întotdeauna să vină să îmi ia copiii de la școală. Ne cunoșteam din copilărie, am locuit întotdeauna în același cartier, ne-am căsătorit cam în aceeași perioadă, iar fiica mea era cu doar un an mai mare decât fiul său. Deoarece amândoi lucram, era mai frecvent ca soțiile noastre să ducă copiii la școală, dar apoi părinții lui Adam i-au dat o mașină și el s-a oferit voluntar să își ducă fiul la școală înainte de serviciu. Nu se putea lăuda cu mașina, așa că mi-a sugerat să o duc pe fiica mea la școală în același timp. Eu, bineînțeles, am fost de acord, la fel ca și soția mea.
Adam a început să ne ducă copiii acolo, iar uneori putea chiar să-i ia de la grădinița de după școală. El încă învăța să conducă, învățând traseul de acasă la școală și de la școală la serviciu. La trei luni după ce a primit o mașină, Adam s-a relaxat atât de mult la volan, crezând că este un as, încât a avut un accident. Nu a fost nimic grav, s-a ales cu o zgârietură pe ușa scaunului pasagerului și o vânătaie pe frunte, dar de atunci îi este frică să se așeze la volan. Am auzit că se gândește chiar să vândă mașina și să se urce din nou în autobuz. Și asta ar fi în regulă, dar acum ambii noștri copii și alte comisioane au căzut pe umerii mei și pe mașina mea. Eu închiriez, nici măcar nu e a mea.
Nu mă deranjează să ajut un prieten, dar în ultima vreme mi-a scăpat de sub control – să o duc pe soacra lui undeva, să o las pe soția lui la spital, să o aștept acolo, să îl duc pe fiul lui la ora de karate… Sunt ca un șofer personal al familiei lui. E ciudat să-l refuz, pentru că m-a ajutat cu fiica lui, dar cumva ajutorul lui la momentul respectiv și durata lui nu se potrivește cu cât de mult trebuie să fac eu pentru el. Și nu am cum să scap, pentru că e un prieten.
Mă rog în fiecare zi să se răzgândească și să se întoarcă la volan. Nu vreau să-mi petrec restul vieții conducând alături de familia lui.