Olivia însăși a crescut într-o familie numeroasă și, ca a doua soră mai mare, era obligată să aibă grijă de cei mai mici, să îi ducă la grădiniță și să o ajute pe cea mai mare la gătit. Trecuse deja prin toate acele nopți nedormite, așa că atunci când a rămas însărcinată în primul an de liceu, a făcut avort fără să stea pe gânduri. Operația fusese făcută cumva greșit, pentru că, în final, toți medicii i-au spus că nu mai poate avea alți copii, iar Olivia era pur și simplu fericită de asta. Nu avea niciun plan de a deveni mamă.
Nu voia să audă de copii și discutase despre asta cu viitorul ei soț atunci când începuseră să se întâlnească. El s-a prefăcut că este înțelegător, a spus că nici el nu-și dorea copii, dar, știind că Olivia era infertilă, a încercat să facă aluzie la copiii de la orfelinat. Soțul ei i-a lăudat constant pe acei copii, a încercat să o facă să-i pară rău pentru ei. Olivia a tolerat asta mult timp, până când soțul ei a scos-o din minți și i-a explicat cu grosolănie că, dacă printr-un miracol vor avea un copil, îl va părăsi. Ea nu voia copii.
Trăiau așa, doar ei doi, dar soțul ei tot îi dădea indicii soției sale, o muncea pentru ca doi ani mai târziu să o surprindă și să aducă acasă un băiețel de la Casa de copii. Un băiețel. Olivia era furioasă de furie, dar soțul ei credea că ea roșește de jenă.
– Ți-am spus eu. Te-am avertizat, a șoptit ea printre dinți, privind neînțelegerea din mâinile soțului ei. – Nu am de gând să fiu mama nimănui. Ia copilul ăsta și lucrurile tale și pleacă din apartament. Crește pe cine vrei, unde vrei și cu cine vrei, dar să nu te vadă ochii mei!
Ea îi spusese că ar putea trăi fericiți până la adânci bătrâneți fără copii, totul ar fi fost bine pentru amândoi și pentru soțul ei în special, dar el alesese o altă cale. Acum lasă-l să facă ceea ce crede că este bine, doar că departe de Olivia.