În telefonul Ilincăi a rămas un singur număr pe care nu-l poate șterge. Îl vede în fiecare seară, când derulează lista de contacte căutând altceva, și degetul ei se oprește mereu acolo, deasupra literelor "Mama Ecaterina". Nu mai răspunde nimeni de nouă luni. Dar dacă l-ar șterge, ar rămâne cu senzația că șterge ultima urmă rămasă din vocea ei.
Povestea asta n-a început cu boala. A început cu un atelier de tâmplărie pe șoseaua de ieșire din Făgăraș, un local vopsit în verde, cu miros de rumeguș și lac care se simțea până în stradă. Îl construise tatăl Ilincăi, iar după ce a murit el, mama a ținut atelierul singură, cu doi angajați și cu o curea la mașina de rindeluit care trebuia schimbată în fiecare toamnă.
Ilinca avea treizeci și șase de ani, două fete la școala generală și un soț, Petrișor, care lucra ca șofer pe rută internă pentru o firmă de transport din Brașov. Nu era o familie bogată. Erau genul de oameni care numărau banii de la salariu la salariu și care, în decembrie, se bucurau când reușeau să pună niște cozonac și niște portocale pe masă de sărbători, nu mai mult.
Cu un an înainte să se stingă, Ecaterina s-a îmbolnăvit. Cancer la pancreas, descoperit deja târziu, la Spitalul Județean, într-o zi de marți când afară ningea cu fulgi mari și rari. Ilinca a lăsat totul — a cerut concediu fără plată de la magazinul unde lucra ca gestionară, a dormit trei luni pe un scaun de plastic pe secția de oncologie, i-a dus supă de la casă în termos, i-a spălat părul rămas cu o cană, pentru că mama ei nu voia să cheme asistenta pentru asta.
Cine n-a venit deloc a fost fratele Ilincăi, Andrei. Mai mare cu patru ani, plecat de mult la Cluj, avea o firmă de instalații care, spunea el mereu, "mergea greu, dar mergea". A trecut pe la mama lor de două ori în toată boala — o dată de Paște, cu un buchet de garoafe cumpărat de la benzinărie, și o dată în ultima săptămână, când deja Ecaterina abia mai vorbea.
Ea a murit într-o noapte de ianuarie, cu mâna Ilincăi ținută în a ei. Chiar înainte, i-a spus o vorbă scurtă, aproape banală, pe care Ilinca a înțeles-o abia mult mai târziu: "Cureaua de la rindea o ții în sertarul din stânga. S-o schimbi la toamnă, cum făcea și tatăl tău."
La notar, trei săptămâni mai târziu, Andrei a apărut proaspăt bărbierit, în costum, cu telefonul mereu în mână. A vorbit repede despre "împărțire dreaptă, frate-soră, jumate-jumate" — și a insistat ca atelierul, evaluat la aproape o sută cincizeci de mii de lei, să fie vândut imediat și banii împărțiți. Abia mai târziu, de la un fost coleg de-al lui Andrei care lucra tot în instalații, Ilinca a aflat adevăratul motiv al grabei: firma lui din Cluj avea de plătit, în două luni, o datorie de utilaje către un furnizor din Oradea, iar furnizorul amenințase cu executarea silită. Andrei nu putea aștepta pentru că altcineva nu-l lăsa să aștepte.
Ilinca a spus nu. Nu pentru bani — pentru locul acela, pentru mirosul de lac, pentru bancul de lucru unde tatăl ei o învățase, la șapte ani, cum se ține un ferăstrău. A propus să-i dea lui Andrei partea lui în rate, din profitul atelierului, timp de patru ani, ca să rămână locul deschis, cu cei doi angajați care aveau familii de întreținut.
Andrei a refuzat categoric — patru ani însemna faliment sigur pentru el, cu mult înainte să vadă vreun leu. A angajat un avocat din Brașov și a cerut vânzarea forțată prin instanță. În ședința de mediere, i-a spus surorii lui, în fața notarului: "Nu-mi vinde mie povești cu sentimente. Mama a murit, atelierul e doar o clădire. Eu am nevoie de bani acum, nu peste patru ani."
Ilinca a plătit un avocat din economiile puse deoparte pentru extinderea casei, cincisprezece mii de lei, sumă pe care o strânsese cu Petrișor timp de trei ani. Procesul a durat opt luni. În tot acest timp, atelierul a rămas deschis — Ilinca venea în fiecare dimineață la șase, deschidea ea porțile de fier, verifica utilajele, plătea salariile din banii puși deoparte de mama ei într-un cont separat, la aceeași bancă unde avea și atelierul contul de firmă.
Instanța a decis până la urmă exact ce Andrei ceruse la început: vânzarea. Singurul drept pe care i l-a recunoscut Ilincăi a fost preemțiunea — dacă strângea cei șaptezeci și cinci de mii de lei, jumătate din valoarea atelierului, în termen de doi ani, putea cumpăra ea partea fratelui ei; altfel, imobilul mergea direct la licitație publică. Doi ani, nu patru — jumătate din timpul pe care-l ceruse ea și de două ori mai puțin decât putea suporta atelierul fără să se sufoce. Dar era mai bine decât nimic, și Andrei a acceptat, pentru că doi ani însemna, pentru el, bani mai repede decât în orice altă variantă, iar furnizorul din Oradea deja îi pusese poprire pe un utilaj.
Ilinca a ieșit din sala de judecată și a mers direct acasă, unde Petrișor o aștepta cu fetele la masă. N-a mâncat nimic în seara aia. A stat la calculator până la unu noaptea, făcând un tabel cu toate sumele pe care le puteau scoate din casă. A doua zi dimineața a sunat un anunț de vânzare mașini second-hand și a stabilit o întâlnire pentru Logan.
Cumpărătorul a venit sâmbătă, un bărbat tăcut din Victoria, cu bani gheață într-un plic elastic. Ilinca a scos din torpedou catalogul de service, actele, cele două brelocuri — unul cu poza fetelor, pe care l-a desprins și l-a pus în buzunar — și i-a întins cheile. Mâna ei a rămas o clipă întinsă, cu cheile atârnând între degete, până ce bărbatul le-a luat. Petrișor a rămas în prag, cu mâinile în buzunarele hanoracului, uitându-se cum mașina cu care mersese șapte ani la Brașov și înapoi ieșea cu spatele din curte.
Luni, la bancă, funcționara i-a împins peste ghișeu formularul de credit de nevoi personale. Ilinca a semnat de trei ori, la fiecare pagină, și la a treia semnătură litera "I" din numele ei a ieșit tremurată, aproape ilizibilă, pentru că strângea prea tare pixul. A ieșit din bancă și s-a așezat pe treptele de afară zece minute, cu extrasul de cont în poală, înainte să se poată ridica și să meargă la atelier.
A lucrat sâmbetele alături de angajați, tăind ea însăși scânduri, deși mâinile ei nu mai știau de mult meseria asta ca la carte, cu bătături noi care i-au crăpat pielea de la degete până la palmă.
A plătit toată suma cu patru luni înainte de termen.
Andrei n-a mai sunat-o din ziua în care a primit ultima transă. Nici măcar un mesaj de sărbători. Firma lui din Cluj, aflase Ilinca de la o verișoară, se închisese oricum trei luni mai târziu — furnizorul din Oradea își recuperase banii, dar prea puțin, prea târziu ca să mai salveze ceva.
Într-o joi de septembrie, la aproape un an de la moartea mamei, Ilinca stătea în biroul mic din spatele atelierului, cu ușa deschisă spre hala unde angajații tăiau niște panouri de PAL pentru o comandă de dulapuri de bucătărie. Pe birou avea un dosar cu contractul semnat la notar și plicul cu chitanța ultimei plăți către Andrei. L-a închis, l-a pus în sertarul de sus, unde ținea toate actele importante, și a răsucit cheia mică de metal de două ori.
Afară, Costel a strigat că mașina de rindeluit face iar zgomotul ăla ciudat, cel de care o avertizase mama ei cu un an în urmă. Ilinca s-a ridicat, a deschis sertarul din stânga al bancului de lucru, a scos cureaua de rezervă pusă acolo încă de la Ecaterina și a ieșit în hală s-o schimbe cu mâna ei.
