De fapt totul a început cu o factură la gaze.
Elena Marinescu a găsit-o pe masa din bucătăria mamei, la Ploiești, când venise s-o ia acasă la ea, în București — temporar, pentru două săptămâni, cât se reface după operația la șold. Factura stătea sub suportul de cană, ușor umedă, cu suma încercuită cu pix roșu: patru sute optzeci de lei. Mama plătea mereu la zi, dar acum întârzierea era de douăzeci și trei de zile.
— Mamă, de ce n-ai plătit-o?
— Plătesc, spuse mama, fără să ridice ochii din farfuria cu piure. Doar că mâna nu mai ține bine pixul.
Elena nu a dat atunci nicio importanță. În apartament mirosea a picături de valeriană și a ceva prăjit, afară lătra Rex, câinele vecinilor, pe care ea îl știa încă din pui, iar acum avea botul cărunt și lătra răgușit, de parcă era răcit. La televizor, în colț, rulau știrile fără sonor — mama închidea mereu sonorul și citea subtitrările, zicea că așa o enervează mai puțin.
Mama se numea Ana Dumitrescu, avea șaptezeci și unu de ani și predase treizeci și doi de ani matematică la Școala Generală nr. 3. Și-a fracturat șoldul pe polei, în decembrie, când mergea la farmacie după medicamente pentru tensiune. Operația s-a făcut la Spitalul Județean, endoproteza a costat șaisprezece mii de lei — Elena, împreună cu soțul ei, au strâns banii vânzând un Logan vechi care oricum stătea degeaba în garaj.
Cele două săptămâni s-au întins la două luni. Ana Dumitrescu mergea greu chiar și cu cadrul, iar s-o trimită singură înapoi la Ploiești era riscant — dacă cădea din nou și nu era nimeni lângă ea? Fiul, Radu, locuia tot la Ploiești, la cincisprezece minute de casa mamei, era manager la o fabrică de lactate, avea o soție, pe Simona, și doi copii. Dar când Elena l-a sunat în prima săptămână, i-a spus că e ocupat, au renovare la bucătărie, și în general — mama te are pe tine, tu ești din domeniul medical, ție ți se cuvine.
Elena nu era medic, ci kinetoterapeut într-o clinică privată din Militari. Dar nu a mai intrat în polemică.
O ducea pe mama la recuperare de trei ori pe săptămână — clinica era la douăzeci de minute cu mașina, aproape de Lujerului. Pe coridor mirosea mereu a clor și a cafea de la automat, iar mama, de fiecare dată când se așeza în scaunul cu rotile, spunea același lucru:
— Nu mă învârti așa, mi se face amețeală.
Și Elena o învârtea mai încet.
Într-o seară, când mama dormea deja în camera de oaspeți, a sunat telefonul. Simona, cumnata din Ploiești.
— Elena, ascultă, a început ea fără să salute. Uite ce e. Vrem să transferăm casa mamei. Adică, cât timp… cât timp mai e totul în regulă cu actele.
— Ce casă?
— Păi cea din Ploiești, a mamei. Radu zice că oricum a hotărât să le lase copiilor în mod egal, deci mai bine se face actul acum, cât e ea capabilă, ca să nu ajungem apoi la judecată.
Elena a tăcut vreo zece secunde, ascultând cum scârțâie patul dincolo de perete — mama se răsucea în somn.
— Și de ce graba asta? Mama nici nu s-a făcut bine încă.
— Păi tocmai de-aia e grabă, a spus Simona, deja mai tăios. Nu se știe niciodată. Mai bine să fie totul făcut cum trebuie.
Elena a închis telefonul și a stat multă vreme în bucătărie, uitându-se la factura de gaze, care se afla încă în geanta ei — nu o aruncase, o luase cu ea la București, fără să știe nici ea de ce.
A doua zi dimineață a întrebat-o pe mama direct, la micul dejun, în timp ce aceasta mânca terci de ovăz cu afine.
— Mamă, te-a sunat Radu despre casă?
Ana Dumitrescu a lăsat lingura jos.
— M-a sunat. Zice că trebuie făcut actul cât sunt eu în viață și sănătoasă. A zâmbit strâmb. Numai că, nu știu de ce, doar pe numele lui. Zice că ție ți-a rămas apartamentul din București, mie să-i rămână casa lui Radu, așa e drept.
— Care apartament din București, mamă? Eu am apartamentul meu, l-am luat cu Cristian pe credit, tu n-ai nicio legătură cu asta.
— Exact asta îi ziceam și eu.
Elena s-a uitat la mama — stătea dreaptă, cu mâinile așezate calm pe masă, doar degetele îi tremurau ușor, cum se întâmpla mereu de la micul accident vascular pe care îl avusese cu trei ani în urmă și despre care știau doar ele două.
— Și tu ce i-ai spus?
— I-am spus că mă mai gândesc.
Au mai trecut trei săptămâni. Mama umbla deja cu bastonul, încet, dar singură, fără cadru. Într-o sâmbătă, când Cristian o dusese pe soacră-sa la plimbare în parcul Herăstrău — îi plăcea să hrănească porumbeii cu bucăți de chiflă — a sunat interfonul. La ușă stătea Radu, cu o pungă mare de mere și un dosar în mână.
— Bună. Am venit la mama.
— Nu e acasă, e la plimbare, a spus Elena, fără să-l poftească înăuntru.
— Nu-i nimic, aștept.
A intrat totuși, s-a așezat în bucătărie, a pus dosarul pe masă. Elena a văzut titlul de pe prima pagină: „Contract de donație". A luat foaia fără să ceară voie.
— Ce-i asta?
— Păi i-am spus și Simonei să-ți zică. Mama a fost de acord să transfere casa pe numele meu. Trebuie doar semnătura ei și notarul, am stabilit deja pentru marți.
— Mama ți-a spus că e de acord?
— Păi cine altcineva? E o persoană perfect capabilă.
Ușa s-a deschis și a intrat Ana Dumitrescu, ținându-se de brațul lui Cristian, cu o basma pe cap din care căzuse o frunză uscată — septembrie fusese cald anul acesta, iar în parc încă nu se scuturaseră copacii de tot. Văzându-și fiul la masă, s-a oprit în hol.
— Radule. Tu de ce ai venit?
— Mamă, ți-am spus — trebuie semnat. Marți, la ora zece, la notarul de pe strada Ana Davila, am stabilit deja.
Ana Dumitrescu și-a scos basmaua, a agățat-o încet în cui, de parcă își lua timp să se gândească. Apoi a mers în bucătărie, s-a așezat în fața fiului.
— Eu încă n-am hotărât nimic, Radule.
— Mamă, dar tu însăți ai zis…
— Am zis că mă mai gândesc. Iar tu ai și stabilit deja cu notarul.
S-a înroșit, a aruncat o privire spre dosar, apoi spre Elena, de parcă își căuta un aliat.
— Elena, spune-i și tu, e mai bine și pentru ea, mai puține bătăi de cap pe urmă.
— Grija ta o cunosc, a spus Ana Dumitrescu, pe un ton scăzut. Două luni n-ai venit cât am stat internată. Simona a sunat o singură dată, m-a întrebat dacă mă pot deplasa singură prin casă în curând, că, vezi, o încurca renovarea în planurile ei.
Radu a deschis gura, a închis-o la loc.
— Nici noi nu suntem nemărginiți, avem copii, credit pentru bucătărie…
— Iar eu am o proteză de titan la șold, a spus mama. Șaisprezece mii de lei a costat. Tu ai dat vreun leu?
În bucătărie s-a lăsat o tăcere în care se auzea ticăitul ceasului de deasupra aragazului — unul vechi, adus cândva de tatăl ei de la fabrică.
— Iau merele înapoi, a spus deodată Radu, uitându-se la pungă. Nu, lăsați-le, naiba cu ele.
S-a ridicat, și-a luat dosarul și a plecat, fără măcar să se uite spre Elena.
O săptămână mai târziu, Ana Dumitrescu l-a rugat pe Cristian s-o ducă la un notar din Drumul Taberei. Elena a crezut că mama se răzgândise și tot avea de gând să meargă la transferul pe numele lui Radu — a tăcut tot drumul. Dar în cabinet, notarul, o femeie de vreo cincizeci de ani cu ochelari atârnați de un lănțișor, a scos cu totul alt document.
Un testament. Casa din Ploiești — împărțită egal între Elena și Radu, cu o condiție: dacă unul dintre moștenitori, în ultimii cinci ani, nu s-a îngrijit de mamă fără un motiv întemeiat, partea lui trece integral celuilalt moștenitor.
— Ești sigură, mamă? a întrebat Elena pe coridor, când au ieșit.
— Am trăit șaptezeci și unu de ani, fata mea. E timpul să fiu sigură măcar de ceva.
Radu a aflat despre testament abia după două luni, când mama l-a sunat chiar ea și i-a spus direct, fără ocolișuri. La telefon a tăcut mult, apoi a zis ceva despre avocat, despre contestație. Mama i-a răspuns calm:
— Contestă. La mine actele sunt toate în regulă, datele sunt notate — când m-ai sunat, când nu m-ai sunat, de câte ori ai venit. Medicul meu îmi confirmă discernământul în orice instanță.
N-a mai sunat-o niciodată.
Ana Dumitrescu s-a întors la Ploiești în toamnă, când octombrie aurea deja arțarii de pe strada Independenței. Elena o ducea acolo în weekend-uri, îi aducea medicamente și aceeași chiflă pentru porumbeii din parcul de lângă bloc. Facturile la gaze le plătea acum singură, la zi, cu un calendar lipit pe frigider, ca să nu uite.
