Povestea a ieșit la iveală printr-o postare a unei voluntare românce, Ilinca Petrescu, coordonatoare a unui centru de sprijin pentru refugiați ucraineni stabilit lângă Suceava. Ea a scris, cu propriile cuvinte, ce a văzut acolo — și mesajul ei a făcut înconjurul rețelelor.
„L-am văzut prima dată la o masă de lemn, cu un caiet plin de litere chirilice scrise de mână, exersând un cuvânt iar și iar. Nu se pregătea pentru vreun rol. Se pregătea să vorbească, cât de cât, cu niște copii pe care nu-i cunoștea."
Ilinca povestește că, înainte de a ajunge la Suceava, actorul a petrecut aproape un an întreg învățând alfabetul chirilic — nu ucraineană fluent, dar destul cât să citească afișe simple, nume, cuvinte scrise de mână de copii. „Mi-a arătat un carnețel roșu, uzat la colțuri. Avea acolo cuvinte ca «acasă», «sigur», «desen» — traduse și scrise fonetic, ca să le poată pronunța corect."
Centrul unde s-a desfășurat proiectul, numit The Campfire Project, funcționează într-o fostă școală de vară reamenajată, cu ferestre mari spre o livadă de meri, la marginea unei comune la vreo douăzeci de minute de Suceava. Acolo lucrează împreună psihologi și educatori din România, Polonia și Statele Unite, alături de peste 70 de copii ucraineni care au fugit din zonele lovite de război. Bugetul centrului se ține, în fiecare lună, pe muchie — Ilinca a scris odată, într-un raport intern, că le lipseau 8.000 de lei pentru încălzire, înainte să vină o donație de ultim moment. Atelierele de pictură, teatru de păpuși, dans și lut modelat sunt gândite să le dea copiilor, măcar pentru câteva ore, senzația că lumea e din nou un loc sigur.
Printre cei 70 de copii era și Sofia, o fetiță de vreo șapte ani, sosită singură cu mama ei într-o dimineață de februarie, după ce sirenele din orașul lor sunaseră de trei ori în noaptea dinainte de plecare — ultima dată pe la ora patru. De atunci nu mai vorbea. Nu plângea, nu țipa, doar privea, cu ochii fixați pe orice mișcare bruscă din cameră, gata parcă să se ferească.
Eisenberg a ajuns la centru într-o marți, la începutul unui sejur de zece zile pe care nimeni nu i-l ceruse și pentru care nu fusese anunțat niciun jurnalist. În prima zi, s-a apropiat de Sofia cu o carte de povești, s-a așezat lângă ea și a citit cu voce tare, în engleză, sperând că muzica frazelor va sparge tăcerea. Fetița s-a ridicat și a plecat la celălalt capăt al camerei. A doua zi a încercat cu un joc de cuburi; ea a rămas cu spatele la el o oră întreagă. A treia zi, unul dintre educatori i-a spus, cu blândețe, dar direct, că poate ar trebui să lase copilul în pace — că prezența unui străin, oricât de bine intenționat, putea face lucrurile mai grele, nu mai ușoare. Eisenberg a acceptat, s-a retras o zi, două, a lucrat cu alți copii, dar a continuat, seară de seară, să-și exerseze cuvintele din carnețelul roșu, ca și cum s-ar fi pregătit pentru ceva ce încă nu se întâmplase.
A șasea zi, ploua mărunt, iar sala mare mirosea a lemn ud de la hainele întinse la uscat. Eisenberg s-a așezat pe podea, la distanță de vreun metru de Sofia, fără s-o privească direct, și a scos o cutie de carioci. A început să le așeze, una câte una, în ordinea curcubeului — roșu, portocaliu, galben — mișcându-se încet, ca și cum ar fi avut tot timpul din lume. A greșit la mov, punându-l înaintea albastrului. Fetița nu s-a mișcat. Nici la a doua carioca greșită, pusă intenționat la loc nepotrivit. Educatoarea din capătul camerei a schimbat o privire cu Ilinca, un semn tacit că, poate, era timpul să renunțe și la asta.
Atunci Sofia a întins degetul. A împins carioca albastră înapoi, la locul ei, între verde și mov. Apoi a mai împins una, corectând ordinea, cu mișcări mici și hotărâte, de parcă greșeala aceea o deranja mai mult decât orice altceva din ultimele săptămâni. Eisenberg n-a spus nimic, n-a schimbat nimic — a lăsat-o să termine. Când a pus și ultima carioca la locul ei, Sofia a ridicat privirea spre el și a spus, în ucraineană, un singur cuvânt: „greșit". A fost primul cuvânt pe care-l rostea de la sosirea în centru.
Pentru Eisenberg, călătoria are și o încărcătură personală. Familia lui are rădăcini evreiești din regiunea istorică Galiția, azi împărțită între Ucraina și Polonia — strămoșii lui au trăit acolo și au supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial datorită unor oameni care și-au riscat viața ca să-i ascundă. A menționat asta o singură dată, în treacăt, unui coleg din echipă, fără să facă din asta un subiect de discuție — poate pentru că înțelegea, mai bine decât ar fi putut spune-o, ce înseamnă să aștepți luni întregi ca cineva să-ți spargă tăcerea.
Ilinca a mai notat un detaliu care n-a ajuns în restul relatărilor: în ultima seară, înainte să plece, actorul a rămas să spele vasele după cină, alături de doi dintre educatori, refuzând ajutorul. „I-am zis că nu e nevoie, că avem voluntari pentru asta. Mi-a răspuns doar: «Lasă-mă, vreau să fac ceva cu mâinile înainte să plec.» Așa am aflat, de fapt, că pleca a doua zi dimineață — nu ne spusese nimeni."
N-a existat nicio conferință de presă, niciun anunț oficial dinainte. Eisenberg a plecat așa cum a venit — fără zgomot, lăsând în urmă un carnețel roșu cu cuvinte scrise fonetic și o fetiță care, în sfârșit, vorbea din nou.
