Casa pe care și-o împărțise deja
Când Irina a coborât din mașină și a văzut cele patru lădițe cu răsaduri așezate lângă poartă, a înțeles imediat că weekendul liniștit pe care și-l imaginase nu mai exista. În mijlocul curții, cu o pălărie mare de paie și cu o ruletă în mână, Camelia, sora mai mare a lui Radu, măsura deja distanța dintre terasa din lemn și gardul din spatele casei, de parcă venise să preia un teren care îi fusese promis de mult.
— Aici merg ardeii, iar mai încolo punem roșiile, pentru că au soare până seara, spuse Camelia fără să salute. Dacă mutăm și cele două hortensii, încape chiar și un solar mic.
Irina își lăsă geanta pe treaptă și privi spre locul indicat, unde iarba fusese tunsă cu o zi înainte, iar lângă gard înfloriseră tufele pe care le plantase cu mâna ei în primăvară. Casa aceea de lângă Câmpina nu fusese cumpărată pentru agricultură, conserve sau saci cu cartofi, ci pentru dimineți în care ea și Radu să poată bea cafeaua afară, după ani întregi petrecuți într-un apartament zgomotos din București.
— Camelia, nu mutăm nimic și nu facem solar, răspunse Irina, încercând să nu lase iritarea să-i intre în glas. Noi am ales curtea așa tocmai fiindcă nu vrem s-o transformăm într-o grădină de legume.
Camelia se întoarse spre ea cu o expresie amuzată, aproape indulgentă, apoi își scoase mănușile și le băgă în buzunarul pantalonilor.
— Voi acum spuneți asta, pentru că nu știți ce înseamnă o gospodărie adevărată, dar după ce mâncați prima roșie crescută aici o să-mi mulțumiți. Oricum, eu am luat răsadurile și nu le las să se usuce numai fiindcă ție îți place să privești iarba.
În urmă cu optsprezece luni, când semnaseră actele, casa avea pereții umezi în două camere, terasa se înclina într-un colț, iar instalația electrică trebuia schimbată aproape complet. Radu muncise serile împreună cu un electrician cunoscut, iar Irina pusese în renovare economiile strânse după vânzarea garsonierei mătușii sale, primită prin moștenire, fără ca familia lui să știe vreodată exact cât contribuise ea.
La început, Camelia venise rar, de obicei cu plăcinte sau cu câte un borcan de dulceață, și Irina chiar se bucurase să o vadă, pentru că femeia părea sincer încântată de casa fratelui ei. Numai că, după câteva luni, vizitele se înmulțiseră, iar admirația se transformase într-o listă nesfârșită de observații despre orice, de la culoarea perdelelor până la felul în care era așezat grătarul.
— Radu ar trebui să facă un foișor aici.
— De ce ați dat atâția bani pe șezlongurile astea?
— Dormitorul mic e prea frumos pentru musafiri, eu mi-aș pune lucrurile acolo.
Ultima replică, spusă în glumă la începutul verii, nu-i plăcuse Irinei, însă Radu o liniștise în seara aceea, când rămăseseră singuri pe terasă.
— Nu o lua în serios, îi spusese el. Camelia vorbește ca și cum totul îi aparține, dar așa a fost mereu, inclusiv când eram copii.
Irina încercase să facă exact asta, până când sora lui începuse să lase lucruri în casă. Mai întâi o pereche de papuci, apoi un halat, după aceea un uscător de păr și o trusă de cosmetice care apăruse în dulapul băii de sus.
În acea sâmbătă, însă, pe lângă răsaduri, Camelia adusese și două sacoșe mari, pe care le lăsase direct în dormitorul pentru oaspeți. Când Irina urcă să se schimbe și găsi pe pat trei bluze, o pijama, lenjerie și un teanc de prosoape, ceva din răbdarea ei, întinsă de luni întregi, începu să se rupă.
— De ce sunt hainele tale aici? întrebă ea, coborând cu o bluză în mână.
Camelia își turna apă minerală într-un pahar și nici măcar nu păru surprinsă.
— Pentru că m-am săturat să car bagaje de fiecare dată când vin. Dacă tot stau aici aproape în fiecare weekend, e mai simplu să am câteva lucruri la îndemână.
— Tu nu stai aici, Camelia, vii în vizită.
— Nu văd diferența.
— Eu o văd.
Radu, care tocmai ieșea din magazie cu o cutie de scule, se opri între ele și își trecu mâna prin păr, cu acea expresie obosită pe care o avea de fiecare dată când trebuia să aleagă între liniștea soției și temperamentul surorii.
— Hai să nu ne certăm pentru niște haine, spuse el. Camelia, poate era bine să întrebi înainte.
— Să întreb dacă pot lăsa două bluze în casa fratelui meu? răspunse ea, râzând scurt. Serios, Radu, ai ajuns să ceri aprobare pentru orice?
Irina simți cum obrajii îi ard, dar nu răspunse imediat, pentru că știa deja ce urma să audă: că exagerează, că sora lui „așa este”, că nu merită un scandal pentru niște lucruri mărunte. Numai că lucrurile mărunte se adunaseră până când casa în care trebuia să se simtă în siguranță începuse să semene cu un loc în care altcineva își făcea încet loc.
După prânz, Camelia îi ceru lui Radu să aducă o cazma, spunând că măcar o bucată de pământ trebuia pregătită în ziua aceea, iar când el ezită, ea își întoarse privirea spre Irina.
— Nu înțeleg de ce te opui atât, fiindcă oricum Radu a tras cel mai mult pentru casa asta, iar terenul este și al lui. Nu poți hotărî singură numai fiindcă ai pretenția să fie totul decorativ.
— N-am spus că hotărăsc singură, răspunse Irina. Am spus că hotărâm noi doi, nu tu.
Camelia își strânse buzele, dar nu continuă, fiindcă telefonul de pe masă începu să sune. Ea îl ridică, vorbi câteva minute cu o prietenă, apoi plecă spre mașină ca să aducă o tavă cu prăjituri pe care o uitase în portbagaj.
Telefonul rămase pe masă.
Irina nici nu s-ar fi uitat la el dacă ecranul nu s-ar fi aprins din nou, afișând o fotografie trimisă într-un grup de mesagerie. Era o imagine cu casa lor surprinsă dinspre grădină, făcută probabil în weekendul anterior, iar sub fotografie se vedeau câteva rânduri scrise de Camelia.
Irina citi o dată.
Apoi încă o dată, fiindcă prima dată mintea ei refuzase să accepte sensul.
„Mai am puțină răbdare și scap de ea. Radu nu rezistă mult lângă o femeie atât de dificilă. După divorț, îl conving să-mi lase mie casa pentru weekenduri, că el oricum stă mai mult în București.”
Sub mesaj, cineva răspunsese:
„Atunci rezerv camera de sus pentru mine. Curtea e superbă.”
Irina rămase nemișcată, cu mâna sprijinită de spătarul scaunului, în timp ce toate gesturile Cameliei din ultimele luni se așezau brusc într-o ordine pe care până atunci refuzase să o vadă. Papucii, hainele, răsadurile, pretențiile, măsurătorile din curte și felul în care vorbea despre viitorul casei nu fuseseră simple excentricități.
Camelia se întoarse pe terasă cu tava în mâini, zâmbind, dar zâmbetul îi dispăru în clipa în care observă unde privea Irina.
— Ce faci? întrebă ea, lăsând tava pe marginea mesei.
Irina ridică încet ochii.
— Vrei să-mi spui tu ce înseamnă „după divorț îl conving să-mi lase mie casa”?
Radu se opri în ușa magaziei, iar Camelia se repezi spre telefon, însă era prea târziu.
— Ai citit mesajele mele? strigă ea. Cum îți permiți să-mi umbli în telefon?
— Nu l-am atins. Ai lăsat conversația deschisă.
— Era o glumă între prietene!
— O glumă în care îți alegi camera, îți aduci hainele și măsori locul pentru grădina ta?
Camelia își strânse telefonul la piept, iar rușinea de pe chipul ei dură numai câteva clipe, înainte ca furia să o acopere complet.
— Știi ceva? Poate că am spus-o, dar nu e ca și cum n-ar exista un sâmbure de adevăr. Radu a cumpărat casa asta, el plătește creditul, el repară tot, iar tu te porți de parcă ai moștenit un conac și noi trebuie să cerem voie să respirăm în curte.
— Camelia, ajunge, interveni Radu.
— Nu, nu ajunge, fiindcă de luni întregi mă tratează ca pe o străină! continuă ea, ridicând glasul. Și, între noi fie vorba, dacă voi doi vă despărțiți vreodată, n-o să plece Radu de aici ca să-i lase ei totul, asta să fie foarte clar.
Irina nu se mai uită la Camelia, ci la soțul ei, care devenise brusc palid și evita să-i întâlnească privirea. În tăcerea care se lăsase între ei, ea înțelese că următoarea propoziție avea să schimbe pentru totdeauna felul în care sora lui privea casa aceea.
Irina își ținu privirea asupra lui Radu încă o clipă, apoi trase scaunul de lângă masă și se așeză, nu pentru că ar fi fost calmă, ci pentru că simțea că, dacă rămâne în picioare, furia îi va împinge cuvintele înaintea gândurilor. Camelia, în schimb, părea să-și fi recăpătat siguranța și își ridică bărbia, convinsă că discuția ajunsese în sfârșit pe terenul pe care îl considera favorabil.
— Spune-i, Radu, insistă ea. Spune-i cine a făcut creditul și cine a muncit aici până noaptea, fiindcă poate a uitat cine este proprietarul adevărat.
Radu deschise gura, dar Irina îl opri cu un gest.
— Lasă-l, pentru că nu despre asta vreau să-l întreb acum. Vreau doar să știu de ce ai fost atât de sigură că eu aș pleca de aici cu mâna goală.
Camelia ridică din umeri.
— Pentru că așa e normal, nu? Casa a fost ideea lui Radu, el a găsit-o, el a negociat cu banca și tot el muncește cel mai mult ca să plătească ratele.
Irina zâmbi pentru prima dată în acea după-amiază, dar zâmbetul ei nu avea nimic vesel.
— Atunci probabil că ar trebui să afli și partea pe care fratele tău nu ți-a povestit-o, fiindcă aproape jumătate din suma cu care am cumpărat casa nu a venit de la bancă.
Camelia o privi suspicios, iar Radu își lăsă capul în jos.
— Ce vrei să spui?
— Garsoniera mătușii mele din Ploiești mi-a revenit prin succesiune, iar eu am vândut-o înainte să semnăm contractul pentru casa asta. Banii aceia au acoperit avansul, schimbarea instalației electrice, acoperișul terasei și o parte din renovare, iar ratele rămase le plătim împreună, din veniturile noastre.
Pentru câteva secunde, Camelia nu spuse nimic, de parcă ar fi așteptat ca cineva să râdă și să-i confirme că era doar o poveste inventată pe loc. Când însă se întoarse spre fratele ei și îl văzu privind în pământ, expresia i se schimbă.
— Radu?
— Este adevărat, răspunse el încet. Irina a pus foarte mulți bani în casă.
— Și tu nu mi-ai spus nimic?
— De ce trebuia să-ți spun? Sunt finanțele noastre.
Replica lui o lovi pe Camelia mai tare decât explicațiile Irinei, pentru că femeia făcu un pas înapoi și își strânse telefonul între degete.
— Eu sunt sora ta.
— Da, dar nu ești asociatul nostru.
Tăcerea care urmă fu atât de grea, încât se auzea apa care picura din furtunul lăsat lângă rondul cu lavandă. Irina simți că, pentru prima dată după luni de zile, Radu nu încerca să împace pe nimeni și nu căuta o frază care să transforme lipsa de respect a surorii lui într-o simplă neînțelegere.
Camelia își reveni repede.
— Bine, să zicem că ai pus niște bani, spuse ea. Asta nu înseamnă că poți să-l izolezi pe Radu de familie și să-mi interzici să vin aici.
— Nu ți-am interzis niciodată să vii, răspunse Irina, dar ai început să te comporți ca și cum fiecare vizită ți-ar da încă un drept. Ai adus lucruri fără să întrebi, ai plantat unde ai vrut, ai făcut planuri pentru curtea noastră și, între timp, ai povestit altora cum o să locuiești aici după ce eu dispar din peisaj.
— Era o prostie spusă într-un grup!
— Atunci de ce ți-ai adus pijamaua?
Întrebarea simplă o făcu pe Camelia să tacă.
Irina se ridică și intră în casă, iar sora lui Radu izbucni imediat.
— Vezi? Asta face mereu! Pleacă demonstrativ ca să par eu nebuna!
Numai că Irina reveni după câteva clipe cu cele două sacoșe din camera de oaspeți și le așeză lângă treptele terasei. Nu le aruncă, nu ridică glasul și nu făcu niciun gest teatral, iar tocmai calmul acela făcu situația imposibil de răstălmăcit.
— Astea sunt lucrurile tale. Le iei astăzi.
Camelia se întoarse spre fratele ei.
— Radu, sper că n-o să stai și să te uiți cum mă dă afară.
El inspiră adânc.
— Nu te dă afară din casa mea, Camelia. Îți cere să pleci din casa noastră după ce ai spus că aștepți să divorțăm ca să pui mâna pe ea.
— Și tu ești de partea ei?
— Sunt de partea limitelor pe care trebuia să le pun eu de la început.
Camelia îl privi câteva secunde cu o uimire aproape copilărească, de parcă fratele mai mic, pe care îl condusese toată viața, tocmai încălcase o regulă veche și nescrisă. Apoi luă prima sacoșă, dar înainte să o ridice pe a doua se întoarse spre Irina.
— Să nu crezi că ai câștigat ceva.
— Nu încerc să câștig, răspunse Irina. Încerc să pot sta în propria mea casă fără să aflu că altcineva și-a făcut deja planuri pentru viața de după mine.
Camelia își luă lucrurile și coborî treptele atât de repede, încât uită tava cu prăjituri pe masă. Radu o strigă o singură dată, mai mult din reflex, dar ea nu se întoarse și, după câteva minute, zgomotul mașinii dispăru dincolo de porțile vecinilor.
În seara aceea, Irina și Radu nu au cinat pe terasă, deși vremea era caldă și liniștită, ci au rămas în bucătărie, fiecare cu câte o cană de ceai în față. Mult timp niciunul nu spuse nimic, până când Radu își împinse cana deoparte și o privi direct.
— Am greșit de fiecare dată când ți-am spus să nu o bagi în seamă, pentru că eu evitam un conflict și te lăsam pe tine să-l suporți. Mi se părea mai ușor să spun că „așa e ea” decât să recunosc că eu nu știam să-i spun nu.
Irina nu se grăbi să-l ierte și nici nu-i spuse că totul trecuse, fiindcă nu trecuse. Totuși, pentru prima dată după mult timp, îl auzea vorbind fără să caute scuze pentru sora lui, iar asta conta mai mult decât orice promisiune spusă repede.
În săptămânile următoare, Camelia nu mai veni deloc, iar curtea își recăpătă liniștea pentru care fusese cumpărată. Răsadurile rămase lângă poartă au fost luate de o vecină în vârstă care avea o grădină mare, iar Irina a mutat într-un ghiveci cele două tufe de mentă plantate de Camelia lângă terasă, pentru că nu plantele erau vinovate de nimic.
La începutul lui august, într-o dimineață de duminică, Radu a ieșit cu două cafele și a găsit-o pe Irina desculță în iarbă, privind lumina care se așeza peste hortensii. El i-a întins cana fără să spună nimic, iar ea s-a așezat lângă el pe treapta de lemn.
Casa arăta exact la fel ca înainte, cu aceiași pereți, același gard și aceeași terasă, dar Irina simțea că abia acum devenise cu adevărat a lor. Nu pentru că cineva fusese învins sau alungat, ci pentru că, uneori, un cămin începe să fie cu adevărat al tău abia în ziua în care ai curajul să spui cine are voie să-i treacă pragul și, mai ales, în ce fel.