Ultimele două ferestre aprinse
După înmormântarea tanti Anei, ulița dintre livezi a rămas atât de tăcută, încât Ileana auzea cum rudele bătrânei trânteau capacele portbagajelor și răsuceau cheile în lacătele magaziei. Veniseră din Bistrița, împărțiseră în grabă oalele, păturile și fotografiile, apoi hotărâseră că vor scoate casa la vânzare, deși toată lumea știa că nimeni nu mai căuta gospodării la capătul acela de sat.
Ileana nu s-a întors imediat acasă, ci a urcat pe coasta unde tanti Ana obișnuia să-și pască cele trei capre, oprindu-se lângă un păr bătrân, cu trunchiul despicat de fulger. De acolo se vedeau cele nouă gospodării ale cătunului Valea Mică, înșirate de-a lungul drumului îngust, însă numai trei mai avuseseră oameni până în dimineața aceea.
Casa ei se afla aproape de pădure, cu acoperișul peticit și mușcate roșii la ferestre, iar gospodăria Rodicăi era tocmai la celălalt capăt, lângă fântâna comună. Între ele rămânea acum casa încuiată a tanti Anei, iar în jurul ei se ridicau curți înghițite de urzici, porți căzute și pomi care rodeau pentru păsări.
Cu douăzeci de ani în urmă, pe uliță alergau copii, se auzeau topoare, radiouri și femei strigându-se peste garduri, dar oamenii plecaseră unul câte unul spre oraș sau în străinătate. Unii își luaseră părinții cu ei, alții îi lăsaseră să îmbătrânească singuri, promițând că vor reveni cândva, iar acel „cândva” se transformase în lacăte ruginite.
Ileana își strânse basmaua sub bărbie, fiindcă vântul cobora rece dinspre pădure, deși era început de septembrie. Se gândi că, odată cu moartea tanti Anei, seara vor mai rămâne aprinse numai două ferestre în tot cătunul: una în casa ei și alta în casa femeii pe care o ocolise aproape treizeci de ani.
Rodica fusese întotdeauna zgomotoasă, înaltă și greu de contrazis, cu o voce care ajungea de la fântână până la biserica din satul mare. Ileana era mică de statură, vorbea rar și părea liniștită, însă știa să păstreze o supărare atât de mult, încât aceasta devenea parte din gospodărie, asemenea sobei sau nucului din curte.
Nimeni nu mai știa când începuse dușmănia lor, fiindcă fiecare ceartă veche fusese acoperită de alta nouă. Se înțepaseră pentru o găină intrată în straturi, pentru apa scoasă din fântână înainte de răsărit, pentru fumul frunzelor arse și chiar pentru clopotul bisericii, despre care Rodica spunea că se aude mai frumos din curtea ei.
Adevărul pe care nu-l rosteau avea însă un nume: Mihai, soțul Ilenei, mort cu opt ani în urmă după o iarnă grea, în care lucrase bolnav la exploatarea forestieră. Rodica crescuse împreună cu el, iar oamenii bătrâni ai satului își aminteau că îl aștepta odinioară la poartă, cu două mere ascunse în șorț, înainte ca Mihai să plece la armată și să se întoarcă însurat cu Ileana.
Cât timp trăise tanti Ana, cele două femei păstraseră măcar aparența unei păci, pentru că bătrâna le chema pe rând să-i aducă pâine, să-i taie lemne sau să-i schimbe butelia. Ea știa să asculte fără să judece și le certa cu aceeași blândețe, spunând că omul nu trebuie să intre singur în iarnă atunci când are un vecin la câteva porți distanță.
Când Ileana coborî de pe coastă, mașinile rudelor plecau deja, ridicând praf peste drumul uscat. Nepoata bătrânei, o femeie grăbită într-o haină elegantă, o opri lângă poartă și îi întinse o cutie de tablă, pe care tanti Ana ținuse cândva biscuiți.
— Mătușa a scris pe capac că trebuie să vă fie dată dumneavoastră și Rodicăi împreună, spuse femeia, privind spre ceas. Noi nu vrem să ne amestecăm, iar dacă sunt lucruri fără valoare, faceți ce credeți cu ele.
Ileana luă cutia fără să întrebe nimic, deși simți că metalul rece îi apasă palmele mai tare decât ar fi trebuit. Pe capac era lipită o bucată de hârtie îngălbenită, iar scrisul tremurat al bătrânei spunea limpede: „Să nu deschidă niciuna fără cealaltă.”
Rodica stătea lângă fântână, îmbrăcată încă în hainele negre de la înmormântare, și privea casa închisă a tanti Anei. Pentru prima dată, Ileana o văzu gârbovită, aproape micșorată, ca și cum femeia aceea puternică își lăsase întreaga voce în cimitir.
— Ți-au dat și ție ceva? întrebă Rodica, observând cutia.
— Nouă ne-au dat-o, răspunse Ileana, arătându-i biletul. Ana a vrut s-o deschidem împreună.
S-au așezat pe banca de lângă poartă, păstrând între ele o distanță atentă, iar Ileana ridică încet capacul. Înăuntru se aflau câteva fotografii vechi, un rozariu, o batistă brodată și un plic pe care erau scrise ambele lor nume.
Rodica întinse mâna spre prima fotografie, dar și-o retrase imediat, de parcă hârtia ar fi putut s-o ardă. Imaginea îl arăta pe Mihai la douăzeci de ani, în fața căminului cultural, iar lângă el stătea Rodica, tânără și zâmbitoare, ținându-l de braț cu o apropiere pe care Ileana nu o mai văzuse niciodată.
— De ce păstra Ana fotografia asta? întrebă Ileana, fără să-și recunoască vocea.
Rodica nu răspunse, ci desfăcu plicul, din care căzu o foaie împăturită și o cheie mică. Scrisoarea era scurtă, iar tanti Ana le ruga să nu lase singurătatea să termine ceea ce mândria începuse, apoi le spunea că în lada din odaia ei se afla adevărul pe care amândouă îl purtaseră greșit timp de o viață.
Ileana ridică privirea spre casa încuiată, simțind cum vechile bănuieli se ridică în ea asemenea fumului dintr-o sobă înfundată. Rodica strângea cheia în palmă, însă nu făcea niciun pas, iar obrajii ei își pierduseră culoarea.
— Nu trebuie să intrăm acolo ca să afli adevărul, rosti Rodica, după o tăcere lungă. Mihai m-a iubit înainte să te cunoască, iar în seara dinaintea nunții voastre a venit la mine și mi-a cerut să fug cu el.
Ileana rămase nemișcată, cu fotografia între degete, în timp ce vântul împingea frunzele uscate peste pragul casei părăsite. Rodica se ridică de pe bancă și se întoarse spre ea, cu ochii umezi și bărbia încăpățânat ridicată.
— Eu l-am trimis la tine, Ileana, pentru că știam că lângă mine nu va avea liniște, dar dacă vrei să mă urăști până murim amândouă, spune-mi acum și voi pleca fără să deschidem lada.
Ileana nu răspunse imediat, fiindcă în mintea ei se ciocneau două vieți: cea pe care o trăise alături de Mihai și alta, necunoscută, în care el aproape plecase cu o altă femeie. Își amintea diminețile în care îi încălzea palmele deasupra sobei, serile în care el adormea cu radioul pornit și felul în care, înainte să moară, îi spusese că singurul lui regret era că o lăsa singură.
— Deschidem lada, spuse ea în cele din urmă. Dacă Ana a păstrat ceva pentru noi, nu l-a păstrat ca să ne despărțim și mai rău.
Rodica încuviință fără să se apere, iar cele două trecură pragul casei în care mirosul de busuioc uscat, mere și lemn vechi încă părea viu. În odaia mică, patul era făcut cu o cuvertură albă, ceașca bătrânei rămăsese pe masă, iar pendula se oprise la ora la care, probabil, inima ei încetase să mai bată.
Lada se afla sub fereastră, acoperită cu un ștergar gros, iar cheia intră greu în broasca ruginită. Rodica ridică capacul, iar deasupra hainelor împăturite se vedea un caiet cu coperți albastre, legat cu sfoară, alături de un plic pe care tanti Ana scrisese: „Pentru când veți avea curajul să auziți tot.”
Ileana desfăcu plicul, dar scrisoarea dinăuntru nu era a bătrânei, ci a lui Mihai, datată cu trei zile înainte de nunta lor. Scrisul era grăbit și nesigur, iar cuvintele spuneau că mersese la Rodica nu pentru a-i cere să fugă împreună, ci pentru a închide o iubire veche, pe care o confundase mult timp cu datoria și cu obișnuința.
Rodica își duse palma la gură, însă Ileana continuă să citească, deși fiecare rând îi apăsa pieptul. Mihai mărturisea că o iubise pe Rodica în tinerețe, dar că lângă Ileana simțise pentru prima dată că poate deveni omul pe care și-l dorea, iar întâlnirea din ajunul nunții fusese ultima încercare de a nu lăsa în urmă o rană nespusă.
— Mi-a cerut să plec cu el, șopti Rodica. Așa am înțeles atunci.
Ileana îi întinse scrisoarea fără reproș, iar Rodica citi aceeași frază de trei ori: „Dacă m-ai chema acum, poate aș veni din vină, nu din iubire, iar asta ne-ar nenoroci pe toți.” Cuvintele acelea, păstrate zeci de ani într-o ladă, destrămau dintr-odată povestea pe care ea și-o spusese în fiecare noapte de singurătate.
În caietul albastru, tanti Ana notase întâmplări mărunte din sat, dar ultimele pagini erau despre ele două. Scrisese că Rodica se închisese în mândrie după ce Mihai se însurase, iar Ileana îi confundase durerea cu răutatea, fără să știe că fiecare vorbă aspră ascundea rușinea unei femei care nu fusese aleasă.
Bătrâna mai povestea că, după moartea lui Mihai, Rodica venise trei seri la rând și plânsese în bucătăria ei, rugând-o să nu spună nimănui. În ultima seară îi lăsase o iconiță pentru Ileana, dar nu avusese curajul să i-o ducă, fiindcă se temea că va fi alungată.
— Iconița e la mine, spuse Ileana încet. Ana mi-a dat-o după înmormântare și mi-a spus doar că vine de la cineva care l-a iubit sincer.
Rodica se așeză pe marginea patului, iar pentru prima dată glasul ei puternic nu mai avea nimic poruncitor. Mărturisi că îl invidiase pe Mihai pentru liniștea pe care o găsise lângă Ileana și că, după ce propriul soț plecase, transformase acea invidie într-o armă, fiindcă era mai ușor să rănească decât să recunoască faptul că rămăsese singură prin propriile alegeri.
— Te-am judecat pentru fiecare lucru pe care îl aveai, deși tu nu mi-ai luat nimic, spuse ea. Viața nu mi-a fost furată de tine, ci de încăpățânarea mea.
Ileana închise caietul și se uită prin fereastră la drumul gol, pe care lumina după-amiezii cădea oblic. Înțelese atunci că toate certurile lor nu apăraseră nimic, ci doar prelungiseră o durere pe care niciuna nu avusese curajul s-o numească.
— Și eu am fost crudă, răspunse ea. Știam că îl iubiseși și, ori de câte ori mă temeam că nu am fost destul pentru el, te loveam exact acolo unde te durea.
Rodica ridică ochii, surprinsă, iar între ele nu mai rămase nicio replică pregătită, nicio ironie veche și nicio victorie de apărat. Au stat mult timp în liniștea casei, până când lumina a început să slăbească, iar umbrele mobilelor s-au lungit pe podea.
Înainte să plece, Ileana puse fotografia lui Mihai înapoi în cutie, dar Rodica o opri și o rupse cu grijă în două, fără furie. Păstră jumătatea pe care se afla ea, iar partea cu Mihai i-o întinse Ilenei, spunând că trecutul nu trebuie distrus, ci așezat acolo unde nu mai poate conduce prezentul.
În seara aceea, pentru prima dată după zeci de ani, cele două nu se despărțiră la poarta tanti Anei. Ileana o chemă pe Rodica la cină, iar aceasta veni cu o pâine caldă, o bucată de brânză și borcanul cu dulceață de prune pe care îl păstra pentru musafiri care nu mai veniseră niciodată.
Au mâncat încet, vorbind despre Mihai fără gelozie și despre tanti Ana fără să-și ascundă lacrimile. Mai târziu, Rodica mărturisi că se temea de iarnă, iar Ileana recunoscu faptul că în ultimele luni dormea cu lumina aprinsă pe hol, numai ca să nu simtă casa atât de goală.
Din ziua următoare, au început să se ajute fără să mai țină socoteala. Rodica i-a reparat gardul Ilenei, Ileana i-a dus medicamentele de la dispensar, iar în fiecare joi beau cafea împreună pe banca din fața casei bătrânei, pe care au hotărât să n-o lase să se prăbușească.
Primăvara, una dintre nepoatele tanti Anei a venit cu gândul să vândă gospodăria, dar le-a găsit curățând livada și vopsind ferestrele. Când a aflat că voiau să transforme odaia din față într-un loc unde copiii plecați din sat să se poată întoarce vara, femeia le-a lăsat casa în grijă, spunând că poate astfel bunica ei nu va dispărea cu totul.
În iunie, ulița a auzit din nou râsete, fiindcă trei familii au venit pentru câteva săptămâni, iar copiii au alergat printre porți și au cules cireșe din pomii abandonați. Seara, nu se mai aprindeau numai două ferestre, ci cinci, apoi șase, iar cătunul părea să respire din nou.
Ileana și Rodica stăteau adesea pe bancă, privind luminile care se aprindeau una câte una, fără să mai vorbească despre anii pierduți. Știau că nu îi puteau recupera, dar învățaseră că uneori pacea nu vine atunci când cineva câștigă, ci atunci când două inimi obosite renunță să se mai apere una de cealaltă.
Într-o seară, Rodica a privit spre capătul uliței și a zâmbit cu ochii umezi.
— Vezi, Ileana? Nu mai suntem ultimele două ferestre.
Ileana i-a strâns mâna, iar clopotul bisericii s-a auzit departe, peste livezi și peste casele care începeau să se umple din nou de viață. Pentru prima dată după moartea lui Mihai, nu s-a mai simțit femeia rămasă în urmă, ci omul care găsise, târziu, dar nu prea târziu, pe cineva cu care să meargă mai departe.