În fiecare dimineață, la aceeași oră, bătrânul Ilie ieșea pe poarta casei împingând un cărucior verde. Nu cumpărăturile erau înăuntru și nici flori. Sub un pled gri, cu capul sprijinit de margine, stătea liniștită bătrâna lui ciobănească germană, Freya.
Pe uliță nu mai mira pe nimeni priveliștea. Oamenii îi salutau din depărtare, iar copiii încetineau pasul doar ca să o mângâie ușor pe după urechi.
— Bună dimineața, domnule Ilie! Cum mai este Freya? îl întreba aproape zilnic brutăreasa din colț.
— Astăzi ne-a zâmbit cu ochii. Pentru noi e suficient, răspundea el, fără să se oprească.
Puțini știau că patrupeda nu mai putea merge decât câțiva pași. Vârsta îi slăbise picioarele, iar fiecare ridicare era un efort.
Cândva fusese puternică și neobosită. Îl însoțise pe Ilie ani la rând prin pădurile din apropierea satului, pe vremea când omul lucra ca pădurar. Îi fusese alături și în ziua în care soția lui plecase dintre cei vii. În lunile acelea grele, Freya îl obliga să iasă afară. Îi aducea lesa, îi împingea mâna cu botul și nu-l lăsa să se închidă între patru pereți.
De multe ori Ilie spunea că nu el salvase câinele, ci câinele îl salvase pe el.
Acum venise vremea să întoarcă tot binele primit.
În fiecare zi pregătea cu grijă căruciorul verde. Întindea pledul gri, așeza o pernă moale și o ridica pe Freya cu ambele brațe, de parcă ar fi fost cel mai prețios lucru din lume.
Drumul lor era mereu același. Mai întâi treceau pe lângă piață. Apoi se opreau lângă lac, unde câinele privea în tăcere rațele care alunecau pe apă. La întoarcere, făceau un popas în fața unei mici cofetării.
Femeia care lucra acolo ieșea fără să fie rugată.
— Pentru domnișoara Freya, spunea ea zâmbind și îi întindea un biscuit special pentru câini.
Freya îl mirosea încet și, uneori, îl lua dintre degete. Alteori doar ridica privirea spre Ilie.
În ultimele zile însă, ceva se schimbase.
Nu mai urmărea păsările.
Nu mai întorcea capul când copiii o strigau.
Respira greu, iar ochii îi rămâneau închiși aproape tot timpul.
Într-o noapte, Ilie nici nu s-a mai dus în dormitor. A rămas pe podea, lângă culcușul ei, cu mâna așezată pe blana căruntă. Afară se auzea ploaia lovind acoperișul, iar în casă era o liniște apăsătoare.
Dimineața a venit medicul veterinar.
A consultat-o îndelung, fără grabă.
La plecare și-a scos ochelarii și a rămas câteva clipe fără să spună nimic.
— Știu cât de mult înseamnă pentru dumneavoastră… Dar trebuie să vă pregătiți sufletește. Va trebui să luați o hotărâre foarte grea.
După ce ușa s-a închis, Ilie a rămas nemișcat.
A privit căruciorul verde din curte.
L-a adus încet lângă pridvor, a netezit pledul gri, a pus înăuntru vechea minge roșie pe care Freya o păstrase ani întregi și a șoptit cu glas tremurat:
— Atâția ani ai mers alături de mine… Astăzi merg eu alături de tine până la capăt.
Puțin mai târziu, roțile căruciorului au început din nou să scârțâie pe uliță.
De data aceasta însă, oamenii care îi vedeau trecând nu mai ridicau mâna vesel în semn de salut.
Toți simțeau că plimbarea aceasta avea un alt înțeles…
Ilie nu s-a îndreptat spre cabinetul veterinarului.
A împins încet căruciorul verde spre locurile pe care Freya le iubise toată viața.
S-au oprit mai întâi lângă lac. Apa era liniștită, iar dimineața abia începea să prindă culoare. Câteva rațe au trecut încet pe lângă mal.
— Îți amintești? Aici alergai după ele, iar eu mă prefăceam că sunt supărat… a zâmbit bătrânul.
Freya a deschis pentru o clipă ochii.
Nu mai avea puterea de altădată, dar și-a mișcat ușor coada.
Pentru Ilie a fost de ajuns.
Au mers apoi spre aleea cu tei, unde obișnuiau să se plimbe în fiecare seară de vară. O femeie în vârstă, care îi întâlnea adesea, s-a apropiat fără să spună nimic. I-a atins ușor umărul și a lăsat în cărucior o floare albă.
— Pentru prietena dumneavoastră, a șoptit ea.
Ilie doar a încuviințat din cap.
Când au ajuns în fața micii cofetării, proprietara îi aștepta deja.
Ținea în mână ultimul biscuit pe care îl pregătea mereu pentru Freya.
— Astăzi este din partea casei… și din partea inimii mele.
Freya l-a mirosit, apoi l-a lins încet, fără să-l mai poată mânca.
Toți au înțeles că gestul era mai important decât biscuitul.
În cele din urmă, Ilie s-a întors la cabinet.
Veterinarul i-a ieșit în întâmpinare.
— Nu mă grăbesc, a spus bătrânul. Am vrut doar să-și ia rămas-bun de la lumea pe care a iubit-o.
Doctorul a rămas câteva clipe în tăcere.
— Ați făcut pentru ea mai mult decât fac mulți oameni unii pentru alții.
În încăpere era liniște.
Ilie a rămas lângă Freya tot timpul, cu palma pe capul ei.
I-a vorbit încet despre pădure, despre ploi, despre iernile în care mergeau prin zăpadă și despre toate diminețile în care ea îl aștepta la ușă cu lesa în gură.
— Mulțumesc că m-ai învățat să nu renunț atunci când credeam că nu mai am pentru ce trăi.
Freya și-a ridicat pentru ultima dată privirea spre el.
Părea liniștită.
De parcă știa că omul ei era acolo.
Câteva minute mai târziu, cabinetul a rămas tăcut.
Ilie nu s-a grăbit să plece.
A împăturit cu grijă pledul gri și l-a așezat în căruciorul verde. Lângă el a pus mingea veche și lesa tocită de ani.
Drumul spre casă i s-a părut nesfârșit.
Pentru prima dată după mulți ani, căruciorul era gol.
În zilele următoare, vecinii îl vedeau stând pe banca de lângă poartă, privind în gol. Nimeni nu încerca să-i umple tăcerea cu vorbe.
Într-o după-amiază, la poarta lui a apărut o fetiță împreună cu mama ei.
Ținea în brațe un pui de ciobănesc german, slab și speriat.
— L-am găsit abandonat. Toți ne-au spus că dumneavoastră ați ști ce să facem cu el.
Ilie a rămas nemișcat.
Puiul s-a apropiat încet și i-a atins palma cu boticul.
Exact așa făcuse Freya cu mulți ani în urmă.
Bătrânul a închis ochii pentru o clipă.
Apoi a zâmbit pentru prima dată după multă vreme.
— Nu, șopti el. Pe Freya n-o va înlocui nimeni. Dar cred că ea nu și-ar dori ca iubirea pe care mi-a lăsat-o să rămână fără rost.
A deschis poarta larg.
Puiul a intrat primul în curte.
Iar căruciorul verde a rămas rezemat de gard, cu pledul gri împăturit înăuntru, ca o amintire că dragostea adevărată nu dispare niciodată. Ea doar găsește, la timpul potrivit, un alt suflet care are nevoie de ea.